Mănăstirea Brâncoveni este o mănăstire ortodoxă de maici, cu viaţă de obşte, din comuna Brâncoveni, judeţul Olt, România. Se află la o distanţă de numai 20 de kilometri sud-vest de Slatina şi la 6 kilometri de halta Parscoveni, pe linia ferată Piatra Olt – Caracal, puţin mai înspre sud de localitatea Piatra Olt. La aceasta se ajunge pe drumul ce leagă între ele localităţile Slatina şi Craiova (DN65 / E574), facându-se stânga, spre localitatea Caracal (DN64), iar mai apoi tot stânga, pe drumul comunal DC80. Pe harta stolnicului Constantin Cantacuzino, în care este desenată Ţara Românească, la începutul secolului al XVII-lea, satul Brancoveni apare menţionat ca târg şi reşedinţă a fostului judeţ Romanaţi. Alături, este desenata miniatura mănăstirii.

Biserica cea mare a mănăstirii este închinată Adormirii Maicii Domnului, iar biserica bolniţa, aflată în afara zidurilor complexului monahal, este închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, cât şi Izvorului Tămăduirii.

Scurt istoric

Boierii din familia Brâncovenilor construiesc, în secolul al XV-lea, ca loc de refugiu, ansamblul arhitectural Brâncoveni. Începuturile vieţii monahale de la Brâncoveni se pierd în veacurile îndepărtate ale istoriei, mănăstirea fiind refacută de către boierii Craioveşti. În anul 1570, jupânita Celea, străbunica domnitorului Matei Basarab, construieşte pe locul actualului paraclis o bisericuţă din lemn, la care slujeau călugării. Prima atestare documentară a acesteia datează din anii 1582-1583, când Mihnea Turcitu întăreşte daniile făcute mai înainte. Cel mai vechi document de atestare păstrat este actul de danie din anul 1583, hrisovul din anul 1508, de care face amintire marele savant Nicolae Iorga, nemaifiind găsit. În urma vindecării, cu apa izvorului din incinta mănăstirii, în semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu, Matei Basarab, împreună cu nepotul său, Preda Brâncoveanu – bunicul Sfântului Constantin Brâncoveanu, refac mănăstirea între anii 1634-1640. Cei doi au construit chiliile, turnul clopotniţa, casele şi beciurile domneşti, au pictat ctitoria strămoşilor lor şi au ridicat ziduri de apărare, dând aşezământului un aspect de fortăreaţă. Din vremea lui Matei Basarab se păstrează turnul-clopotniţa, spaţioasele pivniţe boltite, precum şi zidul de apărare prevăzut cu creneluri. Biserica cea mică, închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, a fost ridicată în anul 1700 şi a devenit ulterior bolniţa mănăstirii, aici fiind săvârşite slujbele pentru monahii bolnavi şi răniţii de război adăpostiţi uneori aici. Pictura din bolniţă, lucrată în frescă, într-un deosebit stil bizantin, este de o valoare inestimabilă, aceasta fiind lucrată de meşterii Şcolii de la Hurezi, conduşi de grecul Constantinos.

Sfântul Constantin Brâncoveanu hotăreşte restaurarea mănăstirii. Cei doi fii ai săi mai mari, anume Constantin şi Ştefan, au pus piatra de temelie a bisericii celei mari, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Construcţia acesteia a durat numai două luni, la 15 august 1699 ea fiind târnosită, deşi zugrăvirea ei s-a terminat abia în anul 1704. În timpul războiului turco-austriac (1716-1718) aceasta a fost parţial arsă, după care au urmat pagubele provocate de un cutremur destul de mare. Între anii 1721-1727, mănăstirea de la Brâncoveni a fost tranformată în cazarmă austriacă, doamna Marica Brancoveanu intervenind pe lânga împăratul habsburgic, pentru eliberarea ei. Avariată grav în urma cutremurului din anul 1837-1838, biserica cea mare a fost parţial reclădită, în anul 1842, sub stareţia monahului Teodosie din Trapezunt. După aceasta, au urmat vremuri vitrege şi stări de ruină. Secularizarea averilor mănăstireşti, petrecută în vremea lui Alexandru Cuza, în anul 1864, a transformat Mănăstirea Brâncoveni într-un modest aşezământ monahal. Obştea monahală de la Brâncoveni se diminuează, astfel încât în anul 1872 aici vor rămâne numai patru vieţuitori. Viaţa monahală de la Brâncoveni a fost susţinută de cei câţiva călugări, dar şi aceştia au părăsit-o, după moartea preotului Radu Sapca din Celei (1876), ultimul stareţ al mănăstirii şi membru al Guvernului provizoriu de la Izlaz, din anul 1848. Acesta a fost înmormântat, mai întâi în partea de nord a bisericii, iar apoi în pridvor.

Mănăstirea Brâncoveni a fost refăcuta parţial de episcopul Vartolomeu Stănescu. În această perioadă a fost adusă aici şi icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, ferecată ceva mai târziu în argint. Fericitul Patriarh Justinian s-a interesat îndeaproape de restaurarea mănăstirii, acordându-i acesteia un bogat sprijin material. Între anii 1940-1959, mănăstirea a fost ocupată d o obşte de maici, dar în urma decretului 410, din anul 1959, dat de Gheorghiu Dej, ea a fost desfiinţată, în incinta acesteia înfiinţându-se un azil de bătrâni. Cu această ocazie, izvorul tămăduitor a fost mutat, din fata bisericii, în afara incintei, aşa cum se vede până astăzi. Mai apoi, vreme de aproape 20 de ani, locul a rămas părăsit. În anul 1975, Direcţia Monumentelor Istorice a început lucrările de refacere a caselor domneşti. Abia după anul 1980 au fost aduse aici câteva maici de la Mănăstirea Clocociov şi au început primele reparaţii. Biserica cea mare s-a redeschis însă abia în anul 1985, ca mănăstire de maici, cu sprijinul Preasfinţitului Episcop Gherasim Cristea al Râmnicului, al Preasfinţitului Episcop Calinic al Argeşului şi Elenei Bărbulescu, sora preşedintelui Nicolae Ceausescu. Cu această ocazie au fost efectuate mai multe lucrări, printre care: cele două biserici monahale au fost subzidite, consolidate şi reacoperite cu tablă zincată; s-au deschis drumuri de acces; s-a recuperat o parte din terenul agricol ce aparţinuse mănăstirii; lacurile au fost drenate, iar dealurile, acoperite cu livezi. Biserica cea mare, reconstruită în anul 1700, tot în stilul arhitectural brâncovenesc, este zidită în formă de cruce, fiind compartimentată în Altar, naos şi pronaos. Pridvorul acesteia este deschis, susţinut de opt coloane din piatră, dispuse în centru. Pereţii exteriori, văruiţi în alb, sunt încinşi cu un brâu median, iar în partea superioară, aproape de streaşină, sunt înconjuraţi de trei rânduri de cărămizi aşezate pe muchie, încastrate în zid.